Toti suntem singurii nostrii stapani, regele este cea mai sensibila parte din noi, zidurile sunt orgoliile noastre, iar fiecare caramida din castel sunt amintirile noastre. Nu putem sa intelegem de ce cu fiecare regina care ajunge langa rege acel zid se micsoreaza. Totu' ajunge sa fie ceva simplu, dar dupa ce aceasta pleaca ramane o fortificatie si mai mare.
Orice rege trebuie sa aibe si un joker, care sa-l faca sa rada, sa treaca peste toate banalitatile vietii, e un ciclu continuu de care nimeni nu scapa. Toti avem un joker, persoanele importante..
Orice regina care ajunge acolo isi doreste tot ce-i mai frumos, si o data cu astea toate cladirile se maresc fiindca sunt mai multe caramizi, or fi ele bune? Dupa ce aceasta pleaca, ramane o fortificatie mai mare, urmatoare merita sa cunoasca regele dupa atata bataie de cap?
Cel mai greu e sa-ti fie dor, sa sti ca ai avut ceva frumos, stabil, un lucru minunat pe care nu multi il au, dar din cauza zidurilor ai renuntat. Frica? Nu, orgoliul da.
A fost o regina care mi-a spulberat si cel mai mic zid, a facut ca regele sa fie atat de energic si spontan, nu avea nevoie nici de joker, orice caramida nu mai avea nici cel mai mic rost, era de ajuns sa fie doar regele si regina. Iluzii dupa iluzii ca exista cineva asemanator, trecand prin toate starile ai cunoscut ce era mai frumos, dar ai lasat-o sa plece.
E pustiu, dezamagirea e in floare si gandul ca vrei sa fie la fel te apasa si te induce intr-o speranta de care nu oricine are parte. Ramai cu caramizi de care nu-ti pasau, cu ziduri inalte si un rege tot mai obosit. Ramai cu un castel plin de amintiri..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu